Panta rhei,

i-a zis zâmbind pe jumătate

(jumătatea dinspre el)

cu ochii la cerul dintre frunze

(care începea să se înnoreze într-un colţ);

un câine

(care poate fi oricare dintre noi)

mergea cu bătrâneţea în ochi

fără să-i pese de porumbeii

care joacă scrabble

pe frontonul murdar

de neputinţa soarelui

de firele mele din ce în ce mai albe

de dezvrăjirea lumii şi a fiecăruia dintre noi în parte

de toate zidurile pe care scrie că e frumoasă

de catedralele care ard cu toată puterea credinţei

şi de iubirile care nu se ostoiesc vreodată

pentru că, nu-i aşa, sunt tratate cu substanţe speciale

şi păstrate în forme graţioase de sticlă

de copiii care greşesc mereu aceleaşi litere şi tu le zâmbeşti

şi ei vor să greşească de atunci de fiecare dată

de planta care aproape că s-a uscat de tot

şi apoi şi-a revenit din dragoste pentru vară

de cuvintele care dispar înghiţite de organism

ca un fir resorbabil ce se topeşte bucată cu bucată

Panta rhei, deci,

coaja friabilă de banalitate a clipelor calde de diamant.