Panta rhei,

i-a zis zâmbind pe jumătate

(jumătatea dinspre el)

cu ochii la cerul dintre frunze

(care începea să se înnoreze într-un colţ);

un câine

(care poate fi oricare dintre noi)

mergea cu bătrâneţea în ochi

fără să-i pese de porumbeii

care joacă scrabble

pe frontonul murdar

de neputinţa soarelui

de firele mele din ce în ce mai albe

de dezvrăjirea lumii şi a fiecăruia dintre noi în parte

de toate zidurile pe care scrie că e frumoasă

de catedralele care ard cu toată puterea credinţei

şi de iubirile care nu se ostoiesc vreodată

pentru că, nu-i aşa, sunt tratate cu substanţe speciale

şi păstrate în forme graţioase de sticlă

de copiii care greşesc mereu aceleaşi litere şi tu le zâmbeşti

şi ei vor să greşească de atunci de fiecare dată

de planta care aproape că s-a uscat de tot

şi apoi şi-a revenit din dragoste pentru vară

de cuvintele care dispar înghiţite de organism

ca un fir resorbabil ce se topeşte bucată cu bucată

Panta rhei, deci,

coaja friabilă de banalitate a clipelor calde de diamant.

A noastra

Cum arde lemnul? Cum arde piatra?

norii se destramă speriaţi

ca să facă loc îngerilor gri

care macină harnici

secol după secol

păsările respiră fum

picăturile de plumb

licăresc în întunericul umed

ca nişte insule incandescente

din înaltul fleşei

pasărea se odihneşte acum

pe marmura tăcută din mijlocul încăperii

a fost un zbor destul de rapid

şi nici nu a durut

aşa de tare cum credeam

măcar acum e linişte

pot să văd cerul prin două locuri

si am auzit ca albinele

au scapat cu bine

podeaua e udă şi rece

alb negru, alb negru, alb negru

Şi uite ce roşu frumos

au statuile noaptea

în cenuşa caldă,

inima păsării de bronz bate încet

vocea focului acoperă totul

lanţul de oameni se roteşte

flăcările îmbrăţişează strâns

corpul subţire al fleşei

scânteile îi împodobesc

oasele de bronz

înainte ca dogoarea grea

să-i frângă linia zveltă

nu-i aşa că o să plângi

de fiecare dată când arde o biserică?

nu-i aşa că o să-mi spui

cine a trimis focul

şi a lăsat să-i fie mistuiţi

proprii copii de piatră?

nu-i aşa că o să fiu

din ce în ce mai frumoasă?

 

Fără titlu

Răscoleşti cuvintele

cu vârful pantofului,

ba nu, al gândului, de fapt

ele se uită la tine mirate,

cu vocalele tresărind;

ştiu ca gura ta are nevoie

de ele –

ca să vorbeşti printre oameni

de tine –

ca sa nu mai rătăceşti printre crengi

de mine –

ca sa accepţi in sfârşit

ce n-ai vrut niciodata sa-nţelegi:

că scripetele de la construcţia de vizavi

e prieten bun cu luna

şi nu-i pasă dacă tu ţi-ai dat seama;

că turnul din Cristian

te-aşteaptă în continuare să-i duci portocale

aşa cum i-ai promis acum 9 ani şi ceva

într-o vară;

şi că lalelele albe se văd cel mai bine iarna

într-un vas albastru de catifea.

Strada

La o zvacnire a bratului, stoluri de aripi erup spre vazduh,

Crengi smulse de vant se cauta printre trunchiuri de oameni

Productia de stele a inceput si ea sa scada din ce in ce mai mult,

Ace uscate de pin, talpi de copil – iata urmatorii semeni.

Rochii organice rupte in fasii de materie roscata fosnitoare

Imbraca strada cu pasari intr-o binemeritata inchisoare de iarna

Pene lungi de carbune se ating domol sub imbratisarea serii

Copacii zambesc mirati, contempland tacuti spectacolul asfintirii.

Basm albastru

Am aruncat in tine cu smicele de iubire

Si toate ranile ti s-au vindecat, in afara de una

Si ti-am infasurat ochii, incheieturile si gleznele

Ca sa poti sa mergi mereu in directia visului meu.

Doar un singur cerc de fier din jurul inimii

Nu voia sa se topeasca

Asa ca te-am pus sa inchizi ochii

In timp ce noaptea dansa albastra intre noi

Pe jos zaceau, iata, bucati de cuvinte

Iar cercul era la locul lui, asa cum va fi mereu.