Rosia Montana. Vedere din interior.

Sfârşit de vară. Lacuri cu apă adâncă, dialoguri vechi între munte şi cer. Peisaj cu cruce de lemn şi roci. Ceasul de pe clopotniţa albă îţi aminteşte că există şi un altfel de timp, diferit de cel mărturisit de locul în care te afli. Un prezent rupt de înfruntarea dintre fiinţă şi nefiinţă, călăuzit poate de îngerul care zboară cu faţa spre trecut şi pândit de demonul de piatră care priveşte în jos la satul cu nume de culoare.

Satul situat în Valea Roşiei are una dintre cele mai îndelungate tradiţii în ceea ce priveşte exploatarea metalelor preţioase în Europa. O localitate de demult, atestată încă din vremea romanilor, primii care au lucrat în minerit au fost agatârşii, apoi colonişti aduşi din Iliria, de pe teritoriul Albaniei de astăzi.

Spiritul locului rezistă. Localnicii încearcă să transmită încărcătura emoţională şi spirituală a locului, încearcă să-i facă pe turişti să simtă altfel aurul de sub tălpile lor. Să facă un exerciţiu de imaginaţie, o proiecţie care ameninţă să devină realitate: să se gândească la dispariţia munţilor şi a vegetaţiei şi înlocuirea lor cu dealuri decolorate de steril, la strămutarea oamenilor din locul în care s-au născut şi au trăit. Schimbări radicale de relief, câmpii nivelate, case, biserici şi cimitire demolate.

Amprentele succesive ale civilizaţiilor diferite sunt adunate laolaltă într-un palimpsest. Nunţi de piatră pe pământ de aur. Dalta şi ciocanul încrucişate, simboluri ale breslei, sunt săpate pe pietre de mormânt şi aplicate pe elementele decorative ale caselor.

Ochiuri de apă create artificial dar perfect integrate în armonia locului, forme ciudate născute de istorie din piatră şi denumite conform imaginaţiei populare, demoni şi sfincşi. Munţi făcuţi din aur şi argint. In galeriile lor, printre urme de exploatare, s-au descoperit tăbliţe cerate din vremea romanilor şi instrumente de scris. O cetate tăinuită care trăieşte acoperită de pământ, sporindu-şi valoarea şi semnificaţia pentru viitor.

Arhitectură care datează din perioada ocupaţiei austro-ungare. Case despicate, decoraţii scorojite, mânere ruginite, ferestre sparte, urme şterse ale locuirii în casele părăsite de oameni. Case frumoase, inundate de flori şi râsete de copii, acolo unde oamenii se încăpăţânează să rămână. Ferestre cu gratii de fier forjat, ornamente din stuc, inserţii de lemn.

Casa cu pereţi verde închis şi ornamente antropomorfe, poţi să-i întrevezi istoria prin tencuiala desprinsă şi prin uşile închise, joc de texturi şi straturi. Casa albă cu o fereastră întredeschisă se mândreşte cu dantelăria sa de fier forjat, bijuterie veche care se luptă cu vremea. Casele mici cu acoperişuri cărămizii şi biserici îşi duc traiul protejate de stânci şi brazi. Cariera de lângă cetate tace.

Biserici ale mai multor confesiuni convieţuiesc şi echilibrează din punct de vedere spiritual locul, normând existenţa oamenilor: ortodoxă, greco-catolică, romano-catolică, reformată, unitariană. Legendele şi credinţele populare dăinuie şi ele.

In curtea bisericii greco-catolice sunt cruci simple înclinate de vreme, în interior, decoraţie eclectică. Cerul bisericii, boltă albastru-deschis, cu mii de stele înscrise, veghează pictura murală veche şi altarul elegant.

Arhitectură vernaculară, breşă în timp: acoperişuri din crengi de brad, o civilizaţie a lemnului: casă-adăpost, obiect-decoraţie, mijloc de trai, esenţă-material. Cadrul natural pictural vorbeşte despre conservare, amintire, dăinuire.

Pe pereţii bisericii unitariene, construcţie de sute de ani, cu aspect frust şi turn clopotniţă cu acoperiş baroc, vezi fotografii ale unor monumente uitate de arhitectură de pe teritoriul României în timp ce sunetele orgii anunţă începutul slujbei.

Monumentul funerar circular din primele secole ale creştinismului este situat în apropierea fostei Cetăţi. La mică depărtare de Roşia, spectacolul munţilor scoate la iveală forme de relief vulcanic, coloane verticale de bazalt, pietre cenuşii lustruite de timp.

Dedesubt încep galeriile, şiruri nesfârşite de coridoare săpate în stâncă, extrem de scunde sau înalte cât o biserică întreagă cu turle, labirint cu nouăsprezece etaje, luminat odinioară cu opaiţe de către romani. Din minele de la Văidoaia oamenii scoteau aur folosind apă şi foc.

In mină frigul şi lumina artificială desenează contururile unei lumi ascunse, galerii antice în care omul şi aurul s-au văzut pentru prima dată, cu scări şi culoare înguste, tavane scunde din care picură noroi auriu. Relaţia lor a modelat apoi forme de relief, spaţii, destine, istoria.

Lângă intrarea în mină, stau înşirate stele funerare cu simboluri străvechi şi pietre votive cu inscripţii în latină.

In apropiere de curtea muzeului casa transparentă, cu sute de careuri de sticlă în schelet de lemn, se apropie de stadiul de invizibilitate. Pe jos sunt din ce în ce mai multe fragmente de sticlă, bucăţi de tencuială şi de lemn.

Strălucirea aurului goleşte pământul de semnificaţii şi conţinut, aboleşte formele de relief. Culorile naturale sunt făcute din aer curat şi lumină caldă. Oglinzile lichide dublează peisajul, sporindu-i frumuseţea. Apusul mângâie locurile, îmblânzeşte nuanţele şi vindecă rănile de aur ale pământului. Păduri de mesteceni, copacii care simt aurul. Tăuri ascunse, întrezărite prin lumina filtrată de frunze şi ace de brad. Cer curat şi apă limpede. Cai mândri împodobiţi cu ciucuri coloraţi. Biserica cu acoperiş în formă de piramidă se înalţă tăcută.

Roşia Montană trăieşte.