Fără titlu

Răscoleşti cuvintele

cu vârful pantofului,

ba nu, al gândului, de fapt

ele se uită la tine mirate,

cu vocalele tresărind;

ştiu ca gura ta are nevoie

de ele –

ca să vorbeşti printre oameni

de tine –

ca sa nu mai rătăceşti printre crengi

de mine –

ca sa accepţi in sfârşit

ce n-ai vrut niciodata sa-nţelegi:

că scripetele de la construcţia de vizavi

e prieten bun cu luna

şi nu-i pasă dacă tu ţi-ai dat seama;

că turnul din Cristian

te-aşteaptă în continuare să-i duci portocale

aşa cum i-ai promis acum 9 ani şi ceva

într-o vară;

şi că lalelele albe se văd cel mai bine iarna

într-un vas albastru de catifea.