Răscoleşti cuvintele
cu vârful pantofului,
ba nu, al gândului, de fapt
ele se uită la tine mirate,
cu vocalele tresărind;
ştiu ca gura ta are nevoie
de ele –
ca să vorbeşti printre oameni
de tine –
ca sa nu mai rătăceşti printre crengi
de mine –
ca sa accepţi in sfârşit
ce n-ai vrut niciodata sa-nţelegi:
că scripetele de la construcţia de vizavi
e prieten bun cu luna
şi nu-i pasă dacă tu ţi-ai dat seama;
că turnul din Cristian
te-aşteaptă în continuare să-i duci portocale
aşa cum i-ai promis acum 9 ani şi ceva
într-o vară;
şi că lalelele albe se văd cel mai bine iarna
într-un vas albastru de catifea.