Dumnezeu-copil e purtat de brate
se intrevede ca o scanteie
in spatele fiecarei camasi
degetele lui mici
se joaca cu nasturii paltoanelor
rade cand nu reuseste sa le deschida
vreau sa intru in sufletul tau
degetele i se agata apoi strans
de marginile stelei incandescente
ce adaposteste taina
si mangaie cu luminaaa
interiorul oamenilor adunati
care se uita stingheriti
la butoniera in flacari
copacii ofteaza
si se inchina pasarilor
in noaptea venirii pe lume.
Dansează râzând magnolii
Sub lumina Invierii
Insule de ceară
Înlocuiesc pielea oamenilor
Gravitând suspendate
Între fire subţiri de stea.
O mierlă se scaldă
În apă dulce de flori
În tăcerea caldă,
Stâlpii de telegraf
Îşi poartă indiferenţi
Veşmintele de hârtie.
Departe, lângă mare,
Oamenii îngenunchează
Pe frunze tinere de nuc.
Păsări cenuşii
Se hrănesc cu fructe
Asfalt înnegrit,
Sevă dulce.
Frunzele închipuie
Un teatru de umbre
În complicitate
Cu zeii din înalt
De fiecare dată
Când vreau să scriu o poezie cu tine.
Lumina rostogoleşte suav
mici cadavre curate
ale timpului ideal
în sunet uscat de asfalt
ca într-o oglindă de praf cald
şi frunzele plâng, nu-i aşa?
Părinţii nu trebuie niciodată să-şi petreacă copiii-n pământ
Mai bine să îngenuncheze uşor şi să acopere cu trupul lor
Umbrele lungi atârnate de tălpile lor mari de fier şi argint
Să cureţe văzduhul de liniile circulare făcute de păsările rătăcite
Apăsând cu fiecare deget în parte, până amprentele de lut
Desenează o hartă imposibil de cuprins într-un singur gând
Şi spre care nu trebuie niciodată să ne ridicăm privirea
De teamă să nu se imprime ridurile lui Dumnezeu în ochii noştri deja bătrâni.
Cum sună moartea?
Se aude ca un nechezat de cal
sau o rafală nebună de vânt
sau cum se scurge aşteptarea
când distanţa şi timpul nu mai au nimic de împărţit.
E ca un pian poate, sau ca nişte vreascuri arse
A căror cenuşă dulceagă
Colorează arhitectura fiecărui asfinţit.
Învăluit, înfăşat în silabe ca în nişte scutece prea strâmte
te naşti din cuvânt ca dintr-o mamă
şi tot ce-i al tău rămâne în matricea organică nicicând regăsită
încerci neîncetat să-i redescoperi mirosul şi gustul
prin nenumărate silabe aruncate de-a valma,
apeşi pe ele în neştire, ca pe nişte clape stricate
până când reuşeşti, în sfârşit, să-ţi strigi lăuntricul
epuizat de atâtea încercări în van
doar ca să afli apoi că ciudatele instrumente mici şi ascuţite servesc la aproape orice,
mai puţin la îmblânzirea animalelor albastre.
Literele numelui tău
Se amestecă la nesfârşit
Cu literele numelui meu,
Noul nostru turn Babel
E la fel de strălucitor ca la început;
Copiii deschid pumnii,
Cuvintele ies din strânsoare,
Cerneala le pătează şosetele mici
În timp ce noaptea râde
În spatele pleoapelor tale.
Aleea Alexandru 