Molecule de calciu (Ana Blandiana)

Să nu mă grăbesc,
Să las timpul să treacă,
Fiecare secundă-n cădere
Erodează puţin
Suferinţa.
Să aştept.
Fiecare val ce se sparge
Sapă în stânca
De care-s înlănţuit,
Fiecare fir de rugină
Subţiază lanţul.
Într-un mileniu, în două,
Stânca va fi nisip,
Fierul verigilor pulbere,
Oasele mele, molecule de calciu
Risipite în apă,
Suferinţa nimic.

Iti aduci aminte plaja? – Ana Blandiana

Îţi aduci aminte plaja

Acoperită cu cioburi amare
Pe care
Nu puteam merge desculţi?
Felul în care
Te uitai la mare
Şi spuneai că m-asculţi?
Îţi aminteşti
Pescăruşii isterici
Rotindu-se-n dangătul
Clopotelor unor nevăzute biserici
Cu hramuri de peşti,
Felul în care
Te îndepărtai alergând
Înspre mare
Şi-mi strigai că ai nevoie
De depărtare
Ca să mă priveşti?
Ninsoarea
Se stingea
Amestecată cu păsări
În apă,
Cu o aproape bucuroasă disperare
Priveam
Urmele tălpilor tale pe mare
Şi marea
Se-nchidea ca o pleoapă
Peste ochiul în care-aşteptam.

CE GREU E SĂ MÂNGÂI – ANA BLANDIANA

Ce greu e să mângâi un înger pe aripi!

Oricât de apropiat, el se fereşte de-atingere
De teamă că ai putea să îl prinzi,
Se roteşte, revine, fâlfâie abia auzit,
E singurul sunet de care-i în stare.
Ei, îngerii, nu ştiu vorbi,
Cuvintele sunt nepotrivite
Ca să-i exprime,
Mesajul lor mut e prezenţa.
Felul în care se-apropie
Să te cuprindă cu aura,
Dar imediat se îndepărtează, speriaţi de intimitate,
Protectori, dar nu familiari,
Lăsând mereu o distanţă prin care
Cuvintele mele se târâie ca să-i ajungă,
Fără să ştie dacă nu sunt prea slabe să le-atingă auzul.
Ce handicap al credinţei:
Să nu ştii dacă eşti auzit, nici dacă auzi
Şi din toate simţurile să rămână doar visul tactil
De-a mângâia, fără să-l sperii, un înger pe aripi…