Exercitii cu cuvinte

Pasărea a înghiţit o stea grea care s-a prefăcut într-o lume care călătorea oriunde vroia stăpâna ei. Pasărea ştia multe cuvinte pe care oamenii le uitaseră şi-şi învăţa universul din ea să vorbească. Când a crescut mare, lumea a vrut să-şi cunoască steaua din care s-a născut dar nu a găsit-o aşa că a încercat să o formeze din cuvintele pe care le ştia de la pasăre. Oricât ar fi încercat să le potrivească, ele creau mereu alte lucruri, un nor, un colţ, o rădăcină. Lumea din burta păsării îşi pierduse cerul.

Gândeşte-te la el în altă limbă a pământului, ca la un animal cu ochi de zid şi cer, cu aripi în formă de cruce răsturnată.

Cel care încearcă să-şi omoare cuvintele nu eşti tu. Ascultă lumile din tine, foşnesc printre pereţii corpului doar la intervale fixe. Când ies la suprafaţă cer întotdeauna o masă şi un scaun de sare. Rădăcina copacului seamănă cu un câine bătrân. Înghiţi şi absorbi imagini fără să le mesteci cu oasele gândurilor, ele trosnesc încet, surd, când încerci să le deplasezi în alte spaţii interioare. Înveleşte-te într-o haină de cuvinte, cu litere deşirate, vocale uscate, consoane slăbite. Înlocuieşte liniile verticale cu orizontale şi încearcă să simţi pulsaţiile pământului ca şi cum ai fi una cu el.

Gândul tău se transformă într-un cal sur. Întins pe pământ, cu capul întors spre tine.O tensiune ca de piatră, un lup negru ca o umbră; îi simţi colţii în mâna ta şi crezi până în ultima clipă că  se va opri. Totul se petrece încet, timpul se transformă, apar mici straturi, fante imposibile.

Miroase a busuioc şi a noapte crudă, caldă. Sub merii sălbatici, copii se nasc în continuare cu stele în pumni.

Poveste despre ea

Începi de departe. Terase de cărbune, dune brun-negre, poduri de fier ruginit. Globuri de inflorescenţe transparente pe marginea drumului, în calea izvoarelor de sub pământ, hrănite de forţa sunetelor mecanice. Copaci cu coajă sensibilă, cu fructe tari şi galbene.

Stâlpi cu crestături, motive împletite în lemn, trepte de piatră povestesc despre casa pe pereţii căreia se joacă umbrele. Cu ziduri murdare de vreme şi ceară topită, biserica trăieşte ca şi cum totul ar fi stat pe loc, iar sfîntul cu fiinţa decolorată priveşte dincolo de tine, printre crengi obosite. O alta, făcută din cărămidă, zgură şi tablă, defineşte un spaţiu de aramă.

Un pod nefăcut de mâna omului, arcadă împietrită cu structură de calcar, ademenită de o apă blestemată să fie înghiţită de pământ. Lapiezuri delicate în mici forme sculptate. În pădurea cu liliac găseşti broaşte ţestoase şi scorpioni, busuioc de câmp şi lalele negre. Un spaţiu colorat în alb şi violet, cu mori de lemn şi copaci de aramă. Oglinda apei tremură din cauza atingerii pietrelor şi a respiraţiei cerului. Peşteri cu aburi fierbinţi sapă în stâncă cruste de gips şi nasc vegetaţie. Spaţii fragmentate de izvoare tămăduitoare. Lacuri verzi-albastre şi cele mai multe vipere de sub cer.

Un oraş încremenit. Închinat zeului roman, s-a transformat în ireal, doar izvoarele termale şi statuile de piatră funcţionează ca amprente temporale. Un loc negat. Clădiri rănite, decolorate, jupuite, frânte. Oamenii le-au lovit şi apoi le-au acoperit cu pânze să nu se vadă golul dinăuntru. Ansambluri de arhitectură barocă cu bolţi pictate, mozaicuri colorate, frize sculptate, bazine din marmură albă şi roşie. Coridoare împietrite, ziduri deghizate în neant, ferestre oarbe înconjurate de apa cu nume negru. Dialoguri ziduri – umbre. Ape sulfuroase care sufocă şi alină deopotrivă. Pe pervazul ferestrei sanatoriului părăsit se vede o perdea albă, subţire, decupată din negrul uitării, cu amprentele cuvintelor şi gândurilor care au atins-o, are viaţa ei care se scurge încet şi picură în ochii tăi. Lumina pătrunde prin cercuri concentrice dispuse sub formă de rozete şi naşte mici forme orfane ale neantului în întunericul din subsoluri. Frumuseţea măiestrită a faţadelor şi decoraţiilor e neclintită. Oraşul urlă în şoapte de apa, împreună cu fiinţele din spatele zidurilor, creaturi făcute din durere omenească, cărămidă mâncată şi metal ruginit. Uşi care nu se mai deschid, ferestre întredeschise prin care trecutul e mereu nehotărât,  cosiţele de piatră ale zeiţei. Locul continuă să moară.

Istros, fluviul vechi născut în munţii negri domneşte în apropierea castrului roman de la Dierna. Un port scufundat, o cetate cu ziduri de piatră şi turnuri pătrate. Ultima bucată din podul construit de arhitectul din Damasc.Un oraş construit în faţa apelor care i-au înghiţit corpul. Oamenii au ţinut minte cărămizile roşii ca sângele lor. Legaţi şi despărţiţi de Dunăre, pereţii verticali de calcar ajută oamenii de pe cele două pământuri, românesc şi sârbesc, să se înţeleagă. O cetate dărâmată cărămidă cu cărămidă, cuvânt cu cuvânt, şi reconstruită în mijlocul apelor. O insulă cu aer dulce, înghiţită de plante, cu trepte de rădăcini, sălcii, smochini sălbăticiţi şi cochilii de melci albi.  Pe malul nostru, o pasăre neagră se oglindeşte în apa tulbure a unei bărci roşii de rugină. Povestea continuă la 30 de metri adâncime, în spaţiul pierdut, unde doarme Ada.