Transformari

Ochii ăştia sunt doar pentru tine. Păsări salbatice. Apă aromată cu boabe de ienupar. Cuvinte de piatra. Flori albe, de zapada parfumata. O să înţelegi că sub cerul ăsta roşu şi jos de ianuarie Dumnezeu caută în continuare, stelele trăiesc şi vara aşteaptă.

Eşti o literă. O literă goală care visează să ajungă un cuvânt mare când o să crească. Toate literele se fac cuvinte când cresc mari? Nu toate, unele se fac rădăcini, cuţite, ochi, aburi. Dar cel mai important este cel de la începutul lumii.

Una dintre lumi. Se ţese pânză pentru cămăşi. Se leagă ciocul păsărilor. Se crestează scoarţa nucilor. Se ard lumânări mici, ca distanţa dorinţelor.

Îngeri cu cuvinte pe umeri. Paltini. Fructe de ienupar albăstrui-violet, dulci, coapte in lumina frigului. Colac rupt în patru bucăţi aruncate în cele patru puncte. Jumătate pasăre, jumătate om. Când ai vorbit prima oară cu pământul?

Oraş de piatră roşie, înconjurat de ienuperi. Se pune pâine, apă şi sare pentru îngeri. Cărămizi de grâu, vocale de sticlă. Sânge mineral şi molecule vii din flori rare. E un peisaj straniu până iţi dau seama că umbrele nu sunt unde ar trebui să fie şi că lumina vine de jos în sus în acea parte a spaţiului.

Cuvinte-lume. Albastru: se naşte mereu dintr-o fiinţă de alb strălucitor care începe cu litera „z”, se întunecă şi se luminează o dată cu oamenii.

Iola vine de departe, dintr-o ţară care se pronunţă frumos, şi nu seamănă cu nici un om din jurul patului ei. Când vin să vorbească cu ea, fetele se uită întotdeauna în jos, iar pereţii şi crengile copacilor din afara ferestrei sunt părtaşi la întâlniri. Miroase a pâine înmuiată în apă de ploaie, a praf ud şi a frunze vii.

Oamenii sunt ca doua propozitii schioape. Ploaie cărămizie. Ce poţi să faci cu cuvântul intotdeauna este să încerci să te gândeşti la el ca la o cutie de metal închisă ermetic în care ştii că sunt omorati in fiecare clipa, fără putinţă de salvare, toţi oamenii şi cuvintele culese de pe pământ.

Ramurile de finic îi mângâie umerii şi se profilează ca nişte gheare subţiri, ca nişte cuie pe pământul ars de credinţă. Spre seară, oamenii se transformă în animale şi monede de argint. Oraşul crucii priveşte marea moartă.

Am văzut cum este în partea cealaltă. De joia neagră degetele nu mai torc lână. Cânepa se arde. Trebuie să faci foc din vreascuri rupte cu mîna. În jurul focului, sunt scaune, pâine şi vin, în aer e tămâie. În pământ, deasupra celor fără nume, sunt aşchii de lemn aprinse şi urzici înflorite. Vineri, pământul se transformă în fier şi lumina în ceară. Lumea se închide în ea, îşi opreşte creşterea şi aşteaptă. Copaci de argint cu miros de busuioc cresc în faţa alegerilor tale.

Găseşte un copac care mai trăieşte încă şi smulge-i pielea aspră şi lemnoasă, rupe câte o bucată în fiecare zi şi lipeşte-o pe porţiunile de piele  în care păstrezi cuvintele vechi. Porii or să se deschidă la atingerea scoarţei, or să accepte pansamentele de lemn viu, seva o să vindece rănile, loviturile, zgârieturile, arsurile dinăuntru. Taninul din sînge o să se prefacă în vise noi, cununi de flori albastre îngropate în spatele casei.

Te transformi într-un cuvânt care se zbate mereu între piatră şi cer în drumul spre ardere.