Hateg. Spatii de piatra.

In ţara cu şase cetăţi de piatră, cumanii care şi-au aruncat covoarele brodate cu flori de mătase şi lână până în adâncul lacurilor îşi recunosc silabele de dor închise în straturile copacilor. Când timpul era fraged, oamenii purtau podoabe de os şi cuarţ şi măsurau zilele cu ajutorul stelelor. Acum copiii daci aleargă în jurul soarelui şi construiesc turnuri de iarbă şi nisip, romanii se roagă zeului lor înaintea războiului. In cnezate se aud cuvinte într-o limbă străină, aspră.

In biserica de piatră brută, sfîşiată între credinţe, se adăpostesc din când în când suflete compozite care se mişcă în jurul altarului-dreptunghi, întârzie în jurul ogivelor, se destramă pe fâşiile de lemn care urcă spre turn, crestează litere pe pietre. Inainte să plece ating uşor faţa Fecioarei Maria. Pe ziduri sunt tăiate portaluri, ferestre, coloane longiline şi chenare, cruci înscrise în cerc; pe nervuri florile au obosit. Sub stratul greu de var, sfinţii dorm. Puterea lor străbate zidul, transpusă în culori şi linii şterse de timp şi de mâini străine. Sus: noduri de sfoară, blocuri de piatră şi scări pentru cer.

Opt altare păgâne trăiesc în biserica cu trup din plăci de piatră, sfinţii cu păr împletit şi ochi goi mângâie caii albi prinşi în coloane, singurii care îşi amintesc sacrificiile dintre ruinele romane. Interiorul pătrat e susţinut de stâlpi groşi de fum vechi. Sfântul Nicolae îşi recapătă ochii prin rugăciuni şi prin firele subţiri de ceară care ard din lumina slăbiciunilor tale. Priviri cu segmente de cer. Biserica are pereche în fiinţa ta, în zbuciumul pietrei închisă în forme şi straturi, eliberată de timp, tăiată de oameni, modelată de Dumnezeu. E oglinda structurii tale, a lumii circumscrise teluricului condamnat să se transforme în înălţare.

In depărtare cresc copaci care închid în ei cruci, acolo cuvintele dansează în jurul sfârşitului şi aşa începi să înţelegi răceala pietrei. Mesteceni tineri cu rădăcini de aur şi coajă curată îi ajută pe oameni să caute tăcerea.

Apoi omul şi-a ales un loc îngust unde a construit o biserică din piatră brută, cărămizi şi scânduri şi a îmbrăcat-o în fresce. Inăuntru sfinţii există în întunericul întrerupt arareori de sunetul cheii care sparge nişa de timp.

La capătul drumului găseşti o capelă rotundă din piatră de râu şi cărămidă, poate e cea mai veche pe care ai văzut-o vreodată. Ca să poţi să mergi mai departe trebuie să aşezi o picătură de lumină pe masa din mijloc si să aştepti puţin, cât un ochi rotund de fereastră. Biserica cu lei poartă în ziduri istorii romane vechi, cuvinte şi figuri din spumă de piatră.

Spaţiul cu cea mai mare cantitate de timp e împrejmuit de ziduri cu cuvinte slavone, pe o lespede e desenat un delfin, în pământ sunt inele de aur. Săgeata cu aripi de piatră poate să stingă noaptea.

In fiecare noapte îngerii coboară să cureţe rănile şi gîndurile oamenilor. Oglinda lumii adevărate îţi fură simţurile, conturează dimensiuni noi, spaţii infinite acoperite de cer.

Prin poartă se lovesc două lumi, e punctul cel mai înalt al întâlnirii dintre două entităţi construite din vis şi piatră, coloanele izbesc pămîntul şi cercurile se strâng mai tare. Arcuri mici şi forme ovale sunt incrustate în materie, chipuri şi umeri care nu s-au mai văzut niciodată. Două stane de piatră vie care se îndreaptă împreună dincolo. Tăcerea e plămădită din timp şi calcar, o masă pe care poţi să desenezi lupta din tine, scaune care reiterează un dans imobil al nemuririi; trebuie să întorci mereu clepsidrele înainte să ajungă la sfârşit. Aşezi fragmente de trunchi unul peste celălalt, coloana e cea mai importantă din lume pentru că are închis în ea sfârşitul tău, al tuturor, în bucăţi mari de fontă poleită cu alamă.