15

Celui care are i se va da si-i va prisosi, iar celui care nu are i se va lua si ceea ce are. (Matei 13,12)

De ziua mortilor, cand a primit placinte de pomana, a putut sa-si hraneasca ei aripile de sus si umbrele de jos.

Gandesti un lucru dar nu este suficient ca sa capete spirit si sa-si gaseasca propria existenta, sa bata in ceilalti, sa-i trezeasca din viata, sa le deschida ochii pentru totdeauna. Nu stii sa-i cauti forma nici din culori si linii, nici din sunete zburatoare, nici din joc si poezie de corp. Tot ce ramane sunt insiruiri, franturi de linii negre si subtiri, prea subtiri pentru seva din care sunt facute.

In Ierusalim apa vine din cer. Copiii se joaca cu cuvintele lui Isus, alearga dupa ele printre rugaciuni si coloane.  Acum cineva le povesteste cum s-a ratacit Petru razand intr-o noapte de primavara.

Copilul este botezat dupa numele tau, asta inseamna ca o sa-ti viseze cuvintele si o sa se indragosteasca de acelasi copac pe care il doare scoarta si oasele din sufletul lui vegetal.

Noapte inalta, cu cer patat de intuneric. Pe cer cresc ramuri verzi.

Cand ai vazut nori rosii? Somn limpede. Frunzele merg in urma ta ca niste regrete tinere, ganduri de os. Oamenii trec din cauza timpului. Stii ca exista? Intr-un pod inalt, florile cresc dupa ce le tai, fug de uscaciunea mortii prin culoare facuta din miere si soare, minuni mici de podbal.

Doar noaptea stie ora. Copaci cu crengi murdare de nor se apleaca peste cale cu petale groase de ceara. Joc cu gheare si noduri grele, care nu se mai opresc, nu stiu unde sa fuga, se destrama in picaturi ascutite care strang. Cea mai amara dintre plante, transformata in corpuri de smirna cristalizata.

Se asaza pe banca de langa tine. E omul-timp, prin vene ii curge nisip roscat, are ochii de alabastru si talpi de metal. Fiinta i se mistuie si i se reface in fiecare an. Numara inelele copacilor, umbrele pamantului, strigatele neauzite, caderile tale si se opreste putin. Sa nu-i raspunzi niciodata cand te striga.

Soarele din timpul nopţii contureaza margini intunecate ale lucrurilor. Aburi subtiri si transparenti. Scara cu ploaie. Urme de foarfeca.

Plantele aud ploaia, vad aerul, simt rascolirea. Se zbat atunci cand sunt atinse de degete patate de ceara sau cand sunt pandite de copaci cu ochi oblici.

Sa despici cuvintele pana li se vad incheieturile si li se scurge sensul si li se usuca vraja si sa le arunci sfasiate ca sa nu te mai ispiteasca niciodata. Cuvintele tarasc dupa ele suflarea oamenilor ca niste batrane poverile lor apasatoare.

In timp ce iti stergi mainile fierastraul isi taie drum prin materie. Sticla pisata indeajuns de mare cat sa se simta zace cazuta. Picaturile din varful degetelor se transforma in boabe de tamaie. Nicodim le strange intr-o bucata de panza curata si intelege.

Uiti sa-ti imaginezi, uiti sa-i tranformi pe ceilalti la loc, uiti sa privesti copacii ciudati, care cresc invers.

Maini verticale ca niste ciocuri flamande, maini care isi contin corpul al caror ramificatii fermecate sunt. Cand te uiti peste umarul lui, bolovani cu margini netede se desprind de sus si mor pe asfalt. Tuburi de sticla cu fire rupte.

La adapostul plantelor care cauta umbra, descoperirea verii se face la miezul nopţii, trebuie sa stai cu palmele întinse şi părul lăsat liber. Trebuie să te ridici în varful picioarelor ca sa poti sa atingi iarba uda si sa nu mai simti otrava de inima. Ca si cand ai fi citit undeva povestea dintre un margaritar si o privighetoare ratacitoare.

Mergi cu pasi vatuiti, treci pe langa institute care studiaza impactul sunetelor asupra culorilor, sau apropierea dintre cuvinte lipite pe garduri si tratamentele aplicate bolnavilor care nu-si pot folosi mainile pentru a se ruga, mergi ca si cum te-ai intoarce in fiecare vis inapoi. Cand vorbesti, te uiti in oglinda.

Inchina-te celui care deschide vara.