Februarie

In oglinda de nisip e un chip deschis decupat din intuneric, din umbrele casei, care se poarta ca si cum ti-ar fi reflectie. El isi traieste viata de dublu intr-un geam subtire, intreaga lui dimensiune e micsorata pana cand intra intr-o falie de sticla si lumina, transparenta ca durerea de noapte si inselatoare ca bucatile de nori la inceput de vara. Leaga din cand in cand cuvinte de intelesuri straine si le abandoneaza repede pe acoperisurile inalte si in pamantul dulce, ca si cum nu le-ar fi stiut vreodata. Are mai multă linişte decât tine pentru ca si-o gaseste in fibre reci si uniforme.

Jocul cu cuvintele este mai nestatornic si mai minunat decat cel cu margele de sticla. Pietrele colorate aluneca in afara celorlalti si creeaza un caleidoscop de lumi imposibil-posibile.

Copaci cu coaja de sticlă şi miez de furtună, vene tubulare de gheaţă în care se întrezăreşte dansul elementelor. Zapada pe masa, zapada pe scaune, ganduri descleiate si reci. Incearca sa mergi in spatele cuvintelor, sa privesti de acolo, de la radacini spre apus. Ninge diagonale întrerupte, moi printre strigatele radacinoase ale copacilor. Inceputul cuvintelor vine de sus si e albastru.

Alena isi acopera ochii cu mainile, iar privirea ei ramane prinsa de pereti cu ace albe. Ca si cum ai ridica o casa doar din gand si privire care s-ar darama doar dupa ce pleci. Sa numeri cuvintele pe care incearca sa le uite oamenii mari.

Inscripţie ex visu. Copacii isi pun intrebari si deseneaza raspunsuri de gheata ca sa nu auda marea de sticla.

Din cate litere sunt facute cuvintele care raman in gat? Cuvinte de fier, cuvinte puse la uscat langa busuioc si lemne crapate. Praf de cuvant amestecat cu apa tulbure, vraja amara si atotputernica. Gheata de sub scoarta isi traieste copacul, ii canta seva inainea caderii. Moartea ii innoada crengile, i le leaga cu fire de vasc si pleaca. In spatele ei, nodurile se indreapta. Aerul taie.

Gandurile iti curg peste ceilalti. Despre pedeapsa, raspunsuri aruncate. Si despre  primavara care poate sa fie dureroasa.

O fetita cu carare la mijloc isi ridica privirea cand stai intoarsa. Simti taieturile. Ce ne da Domnul de sus trebuie sa purtam. Vieti sarace. Stralucire de fractali. Papusi de hartie. Daca esti tu cea care. Ai grija de cuvinte, nu le lasa libere.

Stoluri de pasari nesigure, flori-arhetip, dungi de zapada netopita imprastiate printre intrebari in zilele cu cer alb. Batranetea unui cal.

Cand se topeste zapada pe pamantul asta intunecat, stelele isi simt timpul si incearca sa se apropie de luna careia ii imprumuta din lumina si cale. E ca si cum ai vrea sa patrunzi dincolo de straturile de aer si timp care scot sunete puternice, zgomot care se pietrifica si te loveste.

Copii cu ochi sticlosi. Jucarii facute din noroi si soare. Ochi care taie, ochi care nu disting culorile. Degete care imagineaza conturul aspru si moale al chipurilor. Iti dai seama ca ai mainile murdare de timp amestecat cu pamant?

„Nu există pustiu, ci doar neputinţa noastră de a umple golul în care trăim.”

(Octavian Paler, Viaţa pe un peron)