Corp de gand, corp de cuvant

In noaptea cu eclipsa de luna, un copil se pregateste sa se culce, isi face loc intre maini intinse si bucati de lemn colorat, poate e copilul care fuge de oglinzile cu rama amara.

 Ai visat ca relieful se schimba pe masura ce il lasai in spate, ca ti-era frica de timp, ca de gheata care striveste, si atunci incercai sa-l dai altora dar el venea mereu inapoi razand. Ca erai pe margine, din fata picioarelor tale incepea sfarsitul pamantului, urme late de senile, copaci mirati, cer stramb, de ce nu plecam acasa. La inceputul pamantului. Sau al visului. Ai o furtuna in tine. Frant.

 Ce s-ar intampla daca pleoapele n-ar mai impiedica lumina sa patrunda in cristalin si ochii ar arde la fiecare crepuscul?

 Pleaca de la masa de scris, treci pe langa muchiile ascutite si gri, alearga cat e campul de mare, tine ochii strans inchisi si smulge spicele amestecate cu albastrele, cheama-te inapoi. Ridica-te si scapa, scutura-te de neghina pana nu mai ramane decat o singura dorinta…Acum poţi sa fii cu 50% la sută mai fericit…

 Sa ramai la distanta, mult sub cer, departe de oamenii facuti din zid si miez de paine, si chei stricate. Inveti cuvinte in fiecare zi, tesi oameni in fiecare noapte. Nu crezi ca poti sa visezi dinainte tot ce o sa ti se intample pe urma? Doar daca nu traiesti ce a visat celalalt pentru tine…faliile se succeda, se amesteca, se cuibaresc unele in altele, ancorele mintii sunt aruncate mereu inapoi, se prind de germeni si de panze fine. In jos e doar gol, destin neînceput. Constientizarea cerurilor, asumarea vazduhului incepe prea tarziu.

 Cautatorul de lumina, coji de nuca ude, rasuciri, contorsionari, sa zicem ca incepi de la un fluture care zbura in spatele unui scaun, legat de pamant sau de lemn cu ghirlande de hartie creponata, departe de usa care se deschide si se inchide intre ani. Fiecare camera e un an.

 Intre batai de inima si volute inghetate e spatiul tau intern. Boabe de apa pe fire negre de cablu. Ianuarie mijlociu. Cuvintele se dau peste cap si apoi ranjesc la tine. Vis?

 Privesti de sus o mare alba, alba de valuri care se sparg pana simti ca nu mai ai aer, ca nu mai poti sa respiri pana la capat. Amurg. Floarea campului si apa neinceputa. Frunze de trandafir sălbatic. Cuvinte in somn, sparte intre dinti de gheata. Incheietura pe incheietura.

 Pasari cu privirea fermecata care sapa si rascoleste, amageste si apoi destrama. Apa rece si aspra de busuioc. Fulgi de zapada murdara. Ce face marea cand ramane singura?

 Simti ca inaintezi printre bucati de panza uda care atarna grele peste caile tale ingustandu-le si care, o data azvarlite pe copaci, se transforma in camasi ale lui Nessus si acopera cu straturi de coaja rosie transparenta padurea de sangeri. Arborii isi ard inelele de timp si-si leapada stelele amestecate cu buruieni uscate. E momentul cand cuvintele-copil isi canta venirea.

 Nu stii ce fel de lumina e în gandul unui baiat care merge la liceu pe jos, poate ca ii place sa deseneze, sa alerge si ca nu vrea sa se uite decat in sus, cat mai sus si sa rada cu ochii cand vede o pasare. E mare acum, tot in sus se uita, doar mai rar, iar zambetele lui au acum destinatari de culori si marimi diferite. Where do you know him from?