Cuvinte de octombrie

 Miroase a toamna calda si a sfarsit, o batrana isi matura curtea, poarta o basma cu carouri si manusi albastre, e intoarsa spre pamant, simte apropierea.

Intre fundatiile de aer o femeie care nu stie sa citeasca strange buruienile care cresc pe calea ferata. Printre sinele metalice cresc ciulini cu flori din puf si ghimpi galbeni, ascutiti, care despica aerul in fasii transparente. Pe margine trunchiuri groase de copaci taiati isi impart seva cu flori salbaticite de timp si dor. E un infern edenic, aproape imposibil de inteles, trebuie sa faci pasi rari. Acolo traiesc fiinte facute din substante ciudate de care oamenii nu au voie sa-si aminteasca. Cei care o fac se transforma iremediabil si se dubleaza inauntru, li se schimba privirea, porii se ingusteaza, li se amesteca pelin in apa si aburi in ochi. Li se pare ca au gasit rost in privire, in atingere, in fiinta, in lupta. Nu mai stiu de ei. Au ardere si zbucium, si cald si rece, si inger. Starea dureaza extrem de putin, aproape in fiecare clipa care urmeaza. Isi dau apoi aripile la o parte, invata din nou sa respire, li se face iarasi frig, simt rece. Neinfrint, inaltul prinde radacini in carne si in suflet.

Te uiti la cer. Nu stie ce e cu tine, aerul se misca in jurul tau in liniste. Te lasa sa-ti traiesti cuvintele, sa le sapi in piatra, sa-ti impodobesti mainile, fruntea si buzele cu ele, sa le smulgi din eter si sa ti le lipesti de piele desi stii ca or sa doara cand o sa le scoti. Trebuie sa ai grija sa nu-i lovesti pe ceilalti atunci cand le arunci. Afli ca cerul trece mai repede decat timpul.

La capatul liniei tramvaiului 41 se lucreaza la ultima statie, zgomotul sparge aerul, il face sa vibreze, sa urce pana ajunge deasupra caselor. Un baietel doarme in camera lui. Zgomotul ajunge, capata forma, copilul deschide ochii si vede. Sunetele sparg coaja aerului si ies din copil pentru a se uni cu cele din afara. Se inalta in continuare, dar nu se mai aude.

Treci asa de aproape de celelalte fiinte incat  le simti gandurile, degetele pe partea de jos a cefei si pe coaste. Se desprind, se rup cuvinte din tine, raceala timpului e mai aspra decat trecerea lui sau decat viata de pe varful degetelor. Cel mai frumos dintre cuvinte, un cuvant vertical, prin a carui taietura ca un ochi se pot vedea tevile sufletului.

Un copac cu ochi vechi, albastri-cenusii, scoarta aspra si fructe amarui traieste doar noaptea. Se imblanzeste daca il atingi, daca-l privesti intinereste.

Sticla din fata ochilor e ascutita si transparenta ca un ochi clar de copil, e o sticla veche, usor valurita, cu goluri de aer, facuta pentru sfintii care locuiesc in icoanele din munti.

Batrana cu genunchi de asfalt nu mai e, in locul ei e un sac mare, plin cu gunoi, si cateva gutui stricate pe trepte.

Lupta visului cu lumea e teama de a nu risipi amintirea, de a nu o pierde pe Euridice, de a nu rataci lemnul cu miros de timp paralel.