Noiembrie.Scene

Un cuvânt este un arbore. Că s-a născut pe pământul tău ori că a căzut ca o sămânţă din lumea altora, un cuvânt este, până la urmă, o făptură specifică. (Constantin Noica)

Pe drumul care te curata de ganduri, oamenii care fac parte din specia ta nu te recunosc. L-ai visat pe Isus, erati amandoi intr-un magazin din orasul lui natal, oamenii din jur purtau vesminte de panza de culoarea nisipului decolorat de soare si ura. Daca te uiti pe fereastra, imaginile se destrama iar oamenii de pe strada tresar. Urci pe scari care se indreapta spre partea superioara a oamenilor, dar in loc sa ajungi la inaltul lor, cazi si mai mult in tine, ii gasesti si pe ei acolo. Le intinzi mana si mergeti impreuna, cand va impiedicati soarele straluceste mai tare.

 Albastrul din ochii lui Iosif se intalneste cu cafeniul din privirea ta si incerci sa razbati dincolo de cristalin. Face litere mari, tremurate, cu mana stanga, o sa puna cateva dintre liniile de acum in desenele lui albastre de mai tarziu, in irisul lui se vad contururile nuantele hotararea pasiunea ce vor sa vina.

 Vreau sa fiu batrana, se aude in mansarda. Corp mic intins, privire laterala.Vezi, Iulia are nevoie de afectiune, de abia atunci o sa poata sa priveasca si sa mearga drept.

Te dezbraci de piele, ca de o coaja in ale carei pliuri sunt atingeri, amprente de carne, ramane in urma un sarpe indiferent si dispretuitor. Scriitura si degete mici : in spatiul bratelor, conturul copilului se confunda cu muchiile cartilor. Povara pe care o simti inlocuieste golul cu alt gol, granita dintre ele devine palpabila si taie. Fire incandescente leaga corpurile, sufletele sunt unite de fluxuri de lumina si memorie. Harul naste spatiul dintre doi oameni si-l umple. Unde se duce apa care iese din om?

 E adevarat, culoarea vindeca, dar copacii nu-si mai recunosc prelungirile si le leapada, pamantul creste si se umple si tace impreuna cu tine. Cer inchis, mare intunecata, albastru nocturn. Din centrul apei il vezi cum se arunca spre strafunduri, vezi urma pe care o lasa in aer corpul lui descendent. Nu i-au gasit decat mainile si o pana rara.

 Sambata mortilor cu ciocanitoare si ceata. Copac rosu, timp netrait, frig gri. Lumanarile se infig in nisipul greu prin apa clara in care plutesc bucati de ceara topita. Sunt doar niste numere dar Dumnezeu stie sa recunoasca sufletele pe care sunt trimise sa le lumineze. Forme de flacara si amintire. Iti lipesti fruntea de marginea de metal a cutiei cu suflete care traiesc in apa de ceara si lumina si celelalte inceteaza. In spatele tau, cineva ii da bani sfantului Anton. In tramvai, un om are in mana o foarfeca rupta. Una dintre Parce zambeste langa el. Preotul isi imparte tainul de post  cu un caine, amandoi sunt in negru si tac.

 Ai visat muzica si ploaie. Sub pietre sunt ascunse colturi de noapte legate cu fire de timp si cuvinte cazute. Traiesti linii, poate fragmente de cerc, traiectorii trecute, paralele, inchipuite. Pe spate, aripile se imbina intr-o bara verticala batuta in cuie atarnate de bolta. Notele prind corp si te iau de mana in timp ce profilul pupilei asculta.

Campul decolorat miroase a fum de frunze invechite, ardere in om. Material de ceata, toate sunt facute din amestec de apa si aer: copaci, pasari, case, ceilalti, tu. Vise vechi. Cuvinte inghitite. Cand te doare, rupe cuvinte dintr-o carte si panseaza-te si apoi asculta.

 Cand iarna se naşte în noaptea de Sf. Andrei se deschid cerurile deasupra fiecaruia. Trebuie sa-ti pui un dor si sa ai grija de el pana se transforma, impreuna cu tine, in stea. Poate ai noroc si ajungeti amandoi in vesnicie. Cine asculta ce zic animalele moare. Boabele de grau prind viata iar tu umpli o strachina cu apa, a doua zi de dimineata numeri picaturile, faci un colac din paine dospita, iar apa din fantana se tulbura la lumina luminarii.

 

 

 

 

Cuvinte de octombrie

 Miroase a toamna calda si a sfarsit, o batrana isi matura curtea, poarta o basma cu carouri si manusi albastre, e intoarsa spre pamant, simte apropierea.

Intre fundatiile de aer o femeie care nu stie sa citeasca strange buruienile care cresc pe calea ferata. Printre sinele metalice cresc ciulini cu flori din puf si ghimpi galbeni, ascutiti, care despica aerul in fasii transparente. Pe margine trunchiuri groase de copaci taiati isi impart seva cu flori salbaticite de timp si dor. E un infern edenic, aproape imposibil de inteles, trebuie sa faci pasi rari. Acolo traiesc fiinte facute din substante ciudate de care oamenii nu au voie sa-si aminteasca. Cei care o fac se transforma iremediabil si se dubleaza inauntru, li se schimba privirea, porii se ingusteaza, li se amesteca pelin in apa si aburi in ochi. Li se pare ca au gasit rost in privire, in atingere, in fiinta, in lupta. Nu mai stiu de ei. Au ardere si zbucium, si cald si rece, si inger. Starea dureaza extrem de putin, aproape in fiecare clipa care urmeaza. Isi dau apoi aripile la o parte, invata din nou sa respire, li se face iarasi frig, simt rece. Neinfrint, inaltul prinde radacini in carne si in suflet.

Te uiti la cer. Nu stie ce e cu tine, aerul se misca in jurul tau in liniste. Te lasa sa-ti traiesti cuvintele, sa le sapi in piatra, sa-ti impodobesti mainile, fruntea si buzele cu ele, sa le smulgi din eter si sa ti le lipesti de piele desi stii ca or sa doara cand o sa le scoti. Trebuie sa ai grija sa nu-i lovesti pe ceilalti atunci cand le arunci. Afli ca cerul trece mai repede decat timpul.
La capatul liniei tramvaiului 41 se lucreaza la ultima statie, zgomotul sparge aerul, il face sa vibreze, sa urce pana ajunge deasupra caselor. Un baietel doarme in camera lui. Zgomotul ajunge, capata forma, copilul deschide ochii si vede. Sunetele sparg coaja aerului si ies din copil pentru a se uni cu cele din afara. Se inalta in continuare, dar nu se mai aude.
Treci asa de aproape de celelalte fiinte incat  le simti gandurile, degetele pe partea de jos a cefei si pe coaste. Se desprind, se rup cuvinte din tine, raceala timpului e mai aspra decat trecerea lui sau decat viata de pe varful degetelor. Cel mai frumos dintre cuvinte, un cuvant vertical, prin a carui taietura ca un ochi se pot vedea tevile sufletului.
Un copac cu ochi vechi, albastri-cenusii, scoarta aspra si fructe amarui traieste doar noaptea. Se imblanzeste daca il atingi, daca-l privesti intinereste.
Sticla din fata ochilor e ascutita si transparenta ca un ochi clar de copil, e o sticla veche, usor valurita, cu goluri de aer, facuta pentru sfintii care locuiesc in icoanele din munti.
Batrana cu genunchi de asfalt nu mai e, in locul ei e un sac mare, plin cu gunoi, si cateva gutui stricate pe trepte.
Lupta visului cu lumea e teama de a nu risipi amintirea, de a nu o pierde pe Euridice, de a nu rataci lemnul cu miros de timp paralel.