Insemnari din Kerkyra

Insemnari despre Kerkyra intr-o calatorie-privire.
“Fiecare suflet este si devine ceea ce priveste.” (Plotin)
O aripa tare de metal si cativa nori. What colour are your daughter’s eyes when she looks at you in the morning? Incerci sa regasesti ceva din mare, poate din mit, pe chipul ei. Sau din soare, numai ca in cer e intotdeauna frig. Ceafa unei cariatide, o licarire de Olimp.
Schimb de spatii, schimb de stari. Mare de apa, mare de pietre calde si netede. Cum se naste nisipul si de ce inseamna asa de mult, sau cata mare trebuie sa vezi ca sa iti ajunga tot timpul. Viespe pe nisip si sare pe piele. Si la mare e desertaciune, si acolo dispare sensul. Cata sare poate indura un om, cata lumina poate sa dea celorlalti in schimbul sarii. Nisipul ramane pe carte, zgarie paginile cu zgomot de val,  dar marea nu-si paraseste locul pentru ca locul ei e oriunde. Doina imi aduce o piatra mare, calcaroasa, de un alb tare, e de la mal, spune. Poti sa ghicesti varsta Greciei in ea, sa gasesti niste raspunsuri sau sa te vindeci de intrebari. O grecoaica  mica pare pierduta pe plaja, o cariatida in miniatura cu numele Maicii Domnului. Vantul isca praf dar nu murdareste albastrul spalat de soare.
Inchizi ochii, doar pe jumatate, filtrul creat, realitatea subtiata si purificata de margini te lasa sa vezi cate ceva in copacul cu frunzele fruste, in jocurile de verde:  Muntele Maslinilor, desenul christic de pe nisip, pasii Fecioarei. Chiparosii-pereche stau raspanditi pe intinderea insulei, la departare unul de celalalt. La nastere un maslin, la disparitie un chiparos. La mijloc bucata de mare. Sau stanca vegheata cateodata de luna de argint.
Dimineata, un trepied pe malul marii, inregistreaza, opreste in loc, fura. Poarta gandurile si dorintele stapanului sau. Pietre in mare, pietre amestecate cu celelalte pietre, cu nisipul si cu sarea, ascunse intre ele, se intalnesc, iar alaturarea lor le schimba forma si starea.
In timp ce-si cauta partea de mare, omul o confunda cu celelalte, se rataceste si uita.
 

Note de iulie

Iulie –  sapun cu flori de lavanda din Provence, icoane pe sticla in culori tari cu rame vechi si prafuite, Fecioara cu ochi mari negri si vesminte colorate.

1.La Sfantul Iosif in catedrala, o fata sta sus pe schela si curata sfintii de praf si de timp. E bine inauntru, lumina putina, liniste multa si un pic de racoare. Putin mai departe, la primul etaj, caldura si pulbere de la sertarele cu fise, la 12 se aud clopotele, si se vad detaliile fatadei, rozeta, colonetele, poarta, crucea, cerul, mai ales cerul.
In strada, jos, o femeie nu primeste nimic de la trecatori, ce-oti fi, Doamne asa de rai? E miez de vara.
2.Lupta cu morile de vant se reia,  trei biblioteci, combinatii de cifre (sau cifruri?) titluri, autori, inchisi in hartie ingalbenita si cerneala decolorata care  pastreaza amprentele celorlalti, pachete pline cu carti, cu povesti strivite. Seara, compot de visine cu vanilie, si o carte ca un mesteacan, alb si puternic.

 3.In Biserica Rusa Fecioara Maria poarta negru, intunericul vesmintului nu-i diminueaza trasaturile dulci ale fetei, boltile albastru-inchis cu stele aurii, sterg zbuciumul din exterior si-l calmeaza pe cel dinauntru. Figurile, desi hieratice isi pastreaza umanitatea si sunt gracile, ca in pictura bizantina veche, invatata si exersata pe Muntele Athos. De ce nu se vad urmele tuturor buzelor care au cinstit icoana asa cum se vede rujul acesta acum?
Sali inalte, gratioase in ciuda masivitatii aparente, cu oglinzi inguste si funde aurite, pierdute pe suprafetele mari in nuante ivoire. E amiaza si arsita, se aude un cocos, vanatoarea de cuvinte, valtoarea de ganduri se opreste pentru cateva clipe, daca e acelasi care l-a vazut pe Petru tagaduind? Mai sunt doar cateva zile,  cartile trebuie sa plece, au intarziat deja, s-a auzit cantatul cocosului.
4.O scrumiera rotunda plina ochi cu mucuri de tigara pe terasa cocheta cu coloane rasucite in care iti petreci pauza de la citit. Poti sa vezi sala de lectura, sa ghicesti luminile, sa auzi zgomotul masinilor de pe Dacia si sa-ti pui intrebari fara rost. Si in sus? acelasi cer, nu, nu e acelasi, ne-am schimbat amandoi, el are aceleasi riduri, eu alti nori.

5.Azi am fotografiat scari si mi-a fost dor, un dor ciudat, pe cat de linistit pe atat de adanc. Am inghitit praf de carti macinate, am pe degete urme sepia si ochii uscati. As vrea sa desenez in creion.

6.Azi am alergat aproape toata ziua. Pe seara am deschis cartea cu un titlu preafrumos, si am citit despre mare, hotarari ca ezitari esuate, dorinte, intrebari, polemici.

7.Activitati prozaice in prima parte a zilei combinate cu cautari de materiale in cataloage online, fara prea mare succes. Trec zilnic pe langa fotografii care nu se vor naste niciodata. Noaptea de Sanziene poate fi in orice noapte sau zi cand reusesti sa intelegi semnele care ti se fac si sa iesi din timp. Chiar si acum…

8.O femeie care matura strada imi cere o sticla cu apa. Ii aduc si pe drum mi-aduc aminte de fercirea ca un pahar cu apa. Camil Petrescu sau Rebreanu? Ganduri despre timp, cum il percepem, posibilitati de a-l retine, incercari. Dimineata la colectii speciale, apoi cotele de dupa-amiaza. In fata ochilor imi joaca combinatii de cifre romane si arabe, ca un dans straniu. E cald, aerul e dens si se aud caini latrand pe strada. Continui.

9. Sticla propune o noua modalitate de a privi, apare problema transparentei, lumen versus lux, actul de creatie cu ajutorul luminii. Mediile apusene. Vitraliu si relatia sticla-lumina-spirit. Pictura in oglinda, izvodul, inversarea, privirea – Hinterglasmalerei.
Gradina cu nume de pictor si gust de lamaie si menta. Pe jos e pietris, ca la mare. O fetita ma prinde de incheietura mainii, esti frumoasa, vreau sa te iau acasa la mine!

10. Zi obisnuita. Cer plat si praf. Liste, mail-uri si un gol mare. Ganduri, doruri.

 Dimineata, din nou sertare intregi pline cu fise vechi, cu carti batrane, cerneala stearsa.
Pe seara, gazele se aduna in jurul felinarelor, cerul e decolorat de  apus. Langa mine sta o fata imbracata intr-o rochie neagra. Poarta o bratara mare de lemn si are coc. Nu stie ca o sa ajunga aici. Mi se pare deodata ca stiu ce simte ca si cum mi-as aminti gandurile ei.

A patra porunca: Sa nu numeri zilele. (Octavian Paler, Viata pe un peron)

Corespondente

Pădurile lui Andreescu gîndite de Eliade. Încremenire, certitudinea lumii manifestată în cicluri temporale ancestrale reluate la nesfârşit în forme de înţelepciune minerală şi vegetală.

Construite în jurul axei primordiale a lumii, a copacului ca simbol central, pictura lui Andreescu si gândurile lui Eliade se întâlnesc în hibernarea gîndită ca premisă a regenerării, care uneşte două viziuni.

Asociaţie întâmplătoare sau nu, cele două modalităţi de expresie pot comunica un adevăr comun: peisajul dezolant, surprins într-un moment de retragere în sine, ascunde germenii renaşterii, calmul naturii încremenite este înveliş al originilor exploziei vitale. Hibernare dătătoare de energie. Ascultă linişte şi cultivă răbdare. O modalitate de raportare la Timp.

„Lângă Holton Hills erau arbori mari, cuminţi, bătrîni. Ii regăsise despuiaţi de frunze, dar senini. Aşteaptă! înţelesese Stefan, şi o nenumită bucurie îl invadă deodată. Ei ştiu bine că totul va reîncepe, de la început, la primăvară. Că nimic, în jurul lor, nu e definitiv. Ce se întâmplă s-a întâmplat şi se va mai întâmpla. Moartea frunzelor nu însemnă şi moartea lor, căci iarna le e prielnică şi dulce ca un somn, ca o lungă odihnă. Aşa cum stau, despuiaţi şi aspri, arătându-şi numai scoarţa dură, întunecată, parcă ar încerca să ne păcălească lăsîndu-ne să credem că s-au întors şi ei la mineral, că au reintegrat condiţia mineralogică a existenţei. Dar regresiunea aceasta în materia moartă e numai aparentă, e doar o imitaţie a morţii, ca să se poată odihni mai bine. E doar un gest simiesc pe care-l încearcă viaţa; sau, poate, o camuflare în mineral ca să fie lăsată în pace, să se poată reface pe dinăuntru…” (Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene)

Dar pentru arborii lui Andreescu aşteptarea poate aduce şi altceva decît viaţă şi anotimpuri noi, aluziile capătă transparenţă şi îi îndreaptă către un punct terminus în existenţa lor, varianta radicală, ultimă, a camuflării hibernale, jocul de-a sfîrşitul, prezent în restul de copac din prim-plan, retezat brutal, un simbol inversat al ideii de înălţare, ca nişte aripi întoarse în jos.